Social

martie 26, 2016 la 9:06 am

Asta nu mă privește pe mine, nu mă interesează

Muncitori zgarie nori in USA

Nu mă privește pe mine” , este o vorbă foarte răspândită în societatea omenească.

La mulți oameni inima și interesul pentru alții nu merge mai departe de zăbrelele grădiniții lor, la alții dragostea și simțul de dreptate se opresc la stâlpii de hotar, iar la unii dragostea de oameni încetează acolo unde începe altă culoare a pielii. Dacă-i iei la socoteală, atunci îți vorbesc peste măsură de mirați, și de obicei nici nu înțeleg cum poți risipi măcar un gând, sau o scânteie de interes pentru ființe îndepărtate. Ce ne privește pe noi ? Cu ce le suntem datori ?

Carențe morale

O așa inimă îngustă aduce cu acei oameni care nu pot silabisi și citi. În abecedar și în ziare mai merge, în viață însă nu. Aproape fiecare lucru din preajmă și fiecare bucățică din hrana noastră poartă urmele muncii unor oameni din țara noastră și poate din alte țări. Faceți o dată, cu atlasul în mână, o călătorie de descoperire prin locuința voastră și întrebați-vă dacă nu cumva fiecare lucru de zi cu zi și fiecare hrană nu v-a dus prin toate țările care le vedeți pe hartă. Cine poate citi truda omenească din toate zonele ce cuprind toate aceste lucruri, cine poate descifra viața și suferința ce se ascunde în atâtea produse.

Luați în mână un chibrit și dați-vă seama, câți oameni și câte țări și-au dat mâna, spre a-l produce. Bețișorul e luat dintr-o pădure de brazi; guma, cu care i se unge capătul, se adună din țările calde. Din mine se scoate pucioasa, care împreună cu fosforul îi face gămălia așa ușor de aprins.

Pe la mijlocul veacului trecut mahalalele celor săraci, din răsăritul orașului Londra, erau despărțite ca printr-o prăpastie de locuințele celor bogați, din partea de apus a orașului. Nici un om din apus nu se sinchisea de cei din răsărit, ca și cum între cele două jumătăți ale orașului s-ar fi aflat un ocean. Iată însă că în apus izbucnește deodată un șir întreg de boli molipsitoare. După ce se făcură cercetări mai amănunțite, se recunoscuse, că veneau din răsărit prin hainele și mantalele care fuseseră cusute în sălile de lucru ale croitorilor și pe urmă se întorseseră în apus. Aceste săli de lucru erau un adevărat iad de lipsuri și boli.

Stil de viață inuman

O familie întreagă locuia, gătea, dormea și lucra adesea într-o singură cameră, și dacă un copil era bolnav atunci hainele erau întinse pe patul lui fără nici o grijă deoarece nu aveau alte încăperi. Londra de răsărit muncea pentru Londra de apus. Astfel, li se deschiseseră ochii oamenilor din apus, față de viața pe care o duceau cei din răsărit și cum părăsirea semenilor începea să se răzbune pe ei însăși.

Vă veți întreba, oare cum trebuie să ne arătăm dragostea pentru cei îndepărtați? Nu putem să dăruim fiecărui om, care lucrează pentru noi în vreuna din cele cinci părți ale lumii inima și găndurile noastre într-o direcție pozitivă.

Dacă ardem cărbuni de la noi din țară, purtăm lână din Australia, mancăm carne de vacă din America, pâine de grâu rusesc și untură de pește de la eschimoși, s-ar duce jumătate din viața noastră dacă am dori să ne interesăm de starea tuturor oamenilor care indirect muncesc pentru noi. Atunci, dragostea pentru cei ce ne sunt aproape n-ar suferi pe urma dragostei pentru cei de departe? Pe pământ ar fi numai pace dacă toți oamenii ar purta recunoștință și spirit frățesc.

Recunoștința este cea mai înaltă cultură. Cu cât este cineva mai recunoscător, cu atât mai bine recunoaște istoria tuturor bunurilor sale trupești și sufletești.

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.